O cartografie a spiritului
Cine a spus că oamenii sunt mamifere? Mai degrabă îi văd ca pe nişte crustacee gigantice, ale căror carapace chitinoase sunt de fapt pereţii unei peşteri de dimensiuni pantagruelice. Stânci blochează toate intrările şi numai câteva vitralii filtrează o brumă de lumină. Pe măsura trecerii timpului, oamenii lasă pereţii să înainteze, îi lasă să muşte din spaţiul lor nevăzut, zdrobind vitraliile şi sufocând imensitatea primordială. Se mai produc însă şi fenomene bizare – se stârnesc furtuni din senin care pot fărâma şi cele mai dure roci, dându-i omului răgaz să se reculeagă în încăperi pe măsura sufletului său.
Printre galeriile acestei peşteri ne plimbăm, fiinţe înfrigurate a căror vedere a început să se atrofieze. Nu vorbim, însă simţim pulsând scântei de întrebări. Orbecăim printre stalagmite, adunăm cioburi de vitralii şi cărţi deşirate şi mucegăite, pipăim cu mâinile însângerate prin nisipul umed, până când ne cufundăm întru totul în întuneric.
Şi atunci, pentru a alunga duhurile propriilor temeri, această fiinţă ce ne seamănă începe să cânte. Suntem atât de naivi când credem că muzica sferelor trebuie să se pogoare asupra noastră din înalt; de fapt, ea izvorăşte din noi înşine, ca o pasăre cu ochii smulşi sfâşiind văzduhul unde nu se mai poate întoarce. Fredonează mai întâi răguşit, speriată de profanarea tăcerii din jur, apoi, mai îndrăzneaţă, provoacă umbrele mişcătoare ce parcă aşteaptă momentul prielnic să o atace. Glasul îi capătă o asemenea putere, încât pereţii înşişi îşi uită menirea nefastă şi vibrează cutremurător, într-un rânjet ştirb, căscat peste genuni.
În acest moment ne trezim cântând. Pe drum, pe un pat de spital, în preajma unui arbore mort, sub un cer înecat în culoare, pe când ne măsurăm camera după ecoul pe care îl capătă întrebările noastre între pereţii săi. Simfonia comuniunii cu sufletul, dincolo de barierele aparent impenetrabile ale peşterii. Aureolă de sunete ce învăluie lumea întreagă în bucuria regăsirii. Dar ne-am trezit. Şi imediat cântecul ne înmărmureşte ruşinos în gâtlej. Fie avem impresia că cei din jur ne măsoară ciudat, fie, singuri fiind, ne sperie un fior de moarte.
Şi glasul fiinţei captive se stinge într-o mirare fără margini. Mai strânge la piept cu un suspin cioburile şi hârtiile, încercând printr-un descântec să le redea splendoarea de odinioară. Poate că a reuşit. Trebuie să-şi dovedească că poate reuşi. Brusc o piatră se prăbuşeşte şi se întrezăreşte o lumină cadaverică – de atât are nevoie pentru a realiza că cioburile sunt la locul lor, la fel şi paginile mânjite.
Captivul începe să tuşească, se ghemuieşte în genunchi, îşi petrece braţele peste tâmple şi aşteaptă să-i crească şi lui o carapace. În schimb, în jurul său se ţese o crisalidă. I se pare că aude un scârţâit de uşă trântită prea violent, urmată de un zgomot de sticlă spartă. Dar de unde uşi?
