Rafale de clepsidră


Am prea mult timp! Aceasta este problema mea! Cu atât mai ironică pare această intrare abruptă în subiect, privată de tradiţionalul captatio benevolentiae, de încercarea de a câştiga atenţia, simpatia, ba chiar un soi de admiraţie mută din partea publicului cititor. Ironia însă rezidă doar în aparenţe sau, mai bine punctat, ea rezidă în momentul premergător completării primei propoziţii din acest paragraf.
Aşadar, o reformulare este necesară: mi-am infectat mintea cu ideea că am prea mult timp. Timp - să pătrund cum sunt oamenii de fapt, dar şi timp - să ţes în jurul lor proiecţia perfecţiunii pe care simt că ei o pot atinge. Timp - să privesc toate lucrurile poliedric şi în profunzime, într-o asemenea măsură încât să pierd şiragul generic, arhetipal după care ar trebui să-mi conduc investigaţia. Timp - să părăsesc şi să fiu părăsită, timp - să uit şi să fiu uitată, timp - să înţeleg de ce am părăsit şi am fost părăsită, dar şi să mă amăgesc că mai există portiţe de scăpare, că Pământul din când în când mai poate, luând exemplul lui Venus, să se rotească şi dinspre apus către scânteia zorilor. Timp - să aud cum mi se osifică pojghiţa sufletului peste ceea ce am vrut cândva să exprim, să întrevăd cât de insignifiantă şi amnezică sunt şi totuşi cât amar de preţ pun pe acele clipe către care nu mai pot face cale întoarsă. Timp îndeajuns pentru un noian de regrete şi reproşuri ţintite mai ales către episoadele mele de ezitare, necunoaştere, tăcere asociată mai degrabă îndurării decât confruntării.
Şi totuşi, cel mai tragic element din această înşiruire încă nu şi-a ţesut epifania: este faptul că am trecut prin suficiente momente pentru a realiza că nu am cu cine împărtăşi frumuseţea febrilă a vieţii, fie trăită, de către cei mai norocoşi, ca un exerciţiu pur cerebral, fie neglijată întru totul de ceilalţi. Până în prezent am fost foarte aproape de a eşua în a-i întâlni pe acei dionisiaci expansivi din stirpea lui Zorba, în stare să îmbrăţişeze brâul cerului la o zvâcnire a santuri-ului iremediabil cuibărit în inimă, prea puţin am reuşit să îi privesc cum se smulgeau impulsiv din foile copilăriei pentru a se naşte a doua oară, plămădiţi până la ultimul capilar din aceeaşi carne ca a noastră.
Într-adevăr, întâmpini o dificultate în a-ţi închipui de ce plânge o făptură de optsprezece ani mustind a vid de experienţă, aflată pentru prima dată la Londra, în faţa tabloului „Garoafă, crin, crin, trandafir” a lui John Singer Sargent. În a te întreba: ce drum în viaţă a putut avea pentru a declanşa acele asocieri care să-i permită să ia parte, prinsă etanş de pânza în culorile amurgitului, la ritualul evanescent al aprinderii unor lămpi de hârtie de către doi copii. Întâmpini îndoieli când priveşti o tânără absorbită într-o asemenea măsură de cântecul unei mierle în mijlocul unei străzi aglomerate, încât nu-ţi mai percepe apropierea. Te simţi apoi oarecum cuprins de frustrare sau dispreţ atunci când o observi bucurându-se din senin de lumină, de întuneric, de simpla prezenţă a unei persoane, de mirosul îngălbenit al filelor unei cărţi dragi regăsite după îndelungi şi chinuitoare căutări.
Timp! În ceea ce mă priveşte, de câte ori îmi vibrează monosilabic, cu un ecou înnebunitor accentuat de unica şi discordanta sa vocală, acest cuvânt nu îmi inspiră altceva decât contradicţie, îndatorare, îndoială, dezorientare, nesiguranţă munchiană. Rezultate mai şterse am obţinut la acele examene unde mi se acorda mai mult decât necesarul de timp. Rezolvam grilele în primele zece minute, apoi restul orei îmi răsuceam răspunsurile pe toate faţetele, găseam noi valenţe întrebării la care nici profesorul nu se gândise şi, bineînţeles, refuzam să-mi ascult reflexele primordiale.
A avea prea mult timp înseamnă a uita să te temi de moarte şi a învăţa să te temi de viaţă, de golul lăsat în urma celor ce au încetat să te mai sprijine, de cufundarea în platitudine, în deşertificare spirituală, în autoînvinuirea risipirii unui dar sacru. Privim aparent neputincios cum viaţa ni se decontractă, ni se lichefiază asemenea unei răşini ce prinde într-un vehement chihlimbar toate dorinţele, speranţele incandescente de odinioară – un chihlimbar numit rutină, numit mască socială, numit târşâire prin praful canoanelor resemnării, palidă scuză în faţa crizei noastre de inventivitate. Dăm vina pe timpul care ne striveşte prin vastitate şi ne cheamă în nefiinţă tocmai atunci când ne anesteziase mai profund, privându-ne de orice imbold de a mai realiza ceva în existenţa noastră prelungă şi prelungită de semi-trezie.
„Ce-ai face dacă mâine ar veni sfârşitul lumii?”, m-a întrebat un necunoscut pe o terasă, în chip cât se poate de şocant pentru mine şi calm pentru el, mai ales că mă prinsese într-un răgaz de conversaţie pe durata căruia revenisem la prostul obicei de sucombare boemă, de relativizare conceptuală cauzate de puterea halucinogenă a timpului. „I-aş spune unei persoane cât de mult o iubesc.” „Şi de ce nu îi poţi spune chiar acum asta?” „E complicat,” i-am zâmbit. „Ai spus că oscilezi în răspunsul tău, care ar fi planul B pentru ultimele tale ore?” „Să citesc pasaje din cărţile care m-au impresionat cel mai mult.” „Dar de ce ai citi ceva deja parcurs?” „Ca să mă regăsesc”. Conducea un fel de anchetă personală pe acest subiect, poate din plictis şi blazare, poate din curiozitate, poate pentru a atrage curiozitatea altora prin ceva insolit, poate din toate aceste motive la un loc. Cert este că afirmaţiile mele îi ridicaseră o sprânceană prin prisma incongruităţii lor, inversând astfel emoţiile noastre iniţiale. Toţi ceilalţi ‚respondenţi’ doriseră să facă ceva nou, periculos, interzis, fruct oprit, să-şi trăiască deznodământul la maximă intensitate – sărit cu coarda în gol, pătrunderea într-un altar, vizitat locuri exotice... Eu doream să parcurg acea odisee miniaturală vitală pentru însemnătatea existenţei mele, ceva însă ce nu aş fi putut realiza decât dacă timpul mi-ar fi fost „strâns cu uşa”.
Am avut parte de câţiva ani fericiţi, ce-i drept, de-a lungul cărora m-am aflat într-o stare de ‚dulce suspendare’, aeroglisor egocentric şi contemplativ, cu un zâmbet în colţul unor buze mijite din pasiunea pe alocuri ironizantă pentru ce îl înconjura. Am avut destul timp să îmi fac un nume, să-mi elaborez un stop-cadru, un mănunchi de laitmotive recogniscibile în ochii celorlalţi, să-mi creez o imagine, pe care, apoi, să mi-o stric pe alocuri într-un moment de neatenţie sau poate tocmai, la ordinul unui subconştient răbufnind, să mă ţin ocupată cu reconstrucţia ei. Toată această autodisciplină reconfortantă a fost luată prin surprindere într-o clipă de revelaţie, când am înţeles că oboseala, sfârşeala, surparea înceată dar sigură ce mă cuprinseseră nu mi se trăgeau de la examene, de la provocări academice sau profesionale, ci de la gândurile roase de searbădul unei singurătăţi asumate conştient. De la prea multe bucurii interiorizate şi astfel sufocate între nişte pereţi de hârtie de lampă, căptuşită cu picturi, mierle, lumină, întuneric, scrieri şi persoane dragi în chip prea puţin mărturisit.
Din acel moment, când am putut privi pentru prima dată în toată goliciunea sa dâra coclită, perfidă a timpului pe traiectoria limbilor ceasului meu şi al tuturor, am înţeles. Am înţeles că am trăit atât cât să mi se scurgă pe şira spinării destule broboane de ignoranţă, dar şi de conştientizare, de clătinare între împlinire şi neîmplinire, de spaimă în faţa unei aruncări cu capul înainte necalculate la milimetru, neproiectate în urma unei analize cost-beneficiu, ţintind spre un optim irealizabil...
Am înţeles că am, pur şi simplu, prea mult timp!

Eseu înscris la concursul "Alexandru Paleologu", organizat de Fundaţia Culturală Delta, ediţia 2009.
Tema din acest an: "Problema mea".