De ce?
De ce mi l-ai adus înainte-mi, Doamne?
De ce Ţi-ai descleştat arătătorul
din buchiselile tale mustind a arhetip
anume asupra lui?
De ce ai schiţat din încheietură acel cerc,
sau întoarcere, sau îngrădire,
un pic cadran,
un pic vitruvian,
anume asupra lui?
De ce Te-ai preocupat apoi
ca tot ce zăboveşte în afara cercului
să prindă o coajă de cenuşiu ferfenit?
De ce Ţi-ai prins cu leucoplast didascaliile
de acel cerc?
Ştiai doar
că ele vor cădea la cea mai mică intemperie
a tăcerii.
De ce mi l-ai adus înainte-mi, Doamne?
Mai bine nu-mi răspunde,
ca să-Ţi pot mulţumi în continuare
pentru ce a fost.
Pentru acea otova plăsmuire,
pentru acea plăsmuire salvată de obtuz,
salvată de mine şi de el,
întru pronunţia unui „noi”.
Dar poate mi-ai dat prea mult timp Doamne.
Ne-ai dat tuturor prea mult.
Cea mai grea dijmă o cere timpul,
ştii asta mai bine ca noi toţi.
Înainte să murmur Amin Doamne,
nu mă strivi cu goliciunea prea multor clipe.
