Deşertare
Sufletul meu zace gheboşat
pe o plajă pustie, atât de întinsă
încât cerul pe de-a-ntregul
la o adică
s-ar putea îngrămădi în orizontul său.
Sufletul meu zace aşadar
în acest vălmăşag de platitudine
desigur, cu spatele la mine –
aşa face când e dezorientat
şi vrea să-şi vâre nisip în toţi porii
prin care simte lumea.
Clatină din cap de câte ori îi pun vreo întrebare
sau aşa mi se pare,
căci un tremur nervos l-a cuprins
prin mai toate interstiţiile
coroindu-i frumuseţe de penaj.
Nu mai are vlagă îndeajuns
să-şi facă veacul în prezent,
mai ales după ce a dat în patima patimii.
Dar nici aici nu-şi prea găseşte refugiu.
Ce fel de apă mai e şi asta?
Nu e îndeajuns de potroacă
să-i cicatrizeze cioturile
şi mai are pe deasupra şi prostul obicei
să-i oglindească peceţile de durere.
Nu, locul nu e bine ales.
Trebuie să înaintez, să-l zgâlţâi şi să-i spun.
Dar decât să-l zgâlţâi pe el,
mai degrabă îmi vine să zgâlţâi lumea întreagă,
să-i adun umerii între palmele mele
şi să-i strig, „N-ai pierdut nimic în goana ta?”
Din acest loc se spune
că se extrage nisip pentru clepsidre.
Înainte să plec, iau un pumn zdravăn,
peste care torn puţin din apa asta de neînţeles.
Cu puţin noroc, nisipul se va întări
şi când îl voi deşerta acasă în vasul clepsidrei,
va rămâne înţepenit în vreo clipă mai dragă lui, mie, nouă.
Şi tremurul nervos va înceta un pic.
