Greva fiinţelor de hârtie
Nu înţeleg de ce, când m-am trezit azi-dimineaţă, taman azi-dimineaţă, auzi, dintre toate dimineţile!, am constatat că eram îmbrăcat într-un costum cu joben peticit şi că ţineam în mână un bici asemenea celor de la circ, cu care se strunesc animalele îndărătnice. Ceea ce însă nu mă surprindea erau frânghiile de care îmi sunt zilnic suspendate mâinile, picioarele, gâtul, frânghii care se întind până la o înălţime nedeterminată, imperceptibilă cu ochiul liber. Nu, cu asta m-am obişnuit, nu am de ales, de atâţia ani de zile am învăţat măcar cum să mă descurc singur cu mersul dintr-un loc într-altul, cu scrisul şi gesticulatul, astfel încât legăturile s-au mai îmblânzit şi nu mă mai smucesc decât din când în când.
Astăzi mi-am propus o piatră de hotar în existenţa mea pestilentă: vreau să devin un demiurg... pe hârtie, bineînţeles. Vreau să comand unei hoarde de personaje, vreau să-i fac să asculte de ordinele mele, care îi vor conduce întru glorie, întru faimă, întru eternitate sau măcar ceva ce se află dincolo de starea aceea dizgraţios, grotesc de apropiată către care mă îndrept, alături de tot restul umanităţii, de altfel.
Dar ce îmi văd ochii: în loc de hoardă, s-a aşternut o gaşcă de scandalagii, un bulgăre de puncte, linii, culori, ţipete ghemuite, indecise asupra formei pe care ar trebui să o reprezinte, protestând cu singurul obiect inteligibil pe care l-au putut înşfăca – o fereastră fumurie. „Mesajul fiinţelor de hârtie: FACEM GREVĂ!”, citesc pe ea când se apropie amorfa şleahtă.
Deodată biciul nu mai pare incompatibil cu peisajul... Pocnesc din el şi răcnesc „Unde vă treziţi?!”. Nicio reacţie. „Cum îndrăzniţi?”. Nicio reacţie. „Dar ce s-a întâmplat?”. Fereastra fumurie nu şi-a schimbat mesajul. Mă apropii, mă scarpin în creştet şi-mi potrivesc – pentru prestanţă desigur – jobenul. Suflu pe fereastră până acopăr cuvintele şi scriu „DE CE?”.
„N-ai aerul unui scriitor.” Preţ de un moment, se holbează un ochi suspendat în aer la mine, apoi se preschimbă la loc în nişte cercuri săltăreţe. „Ţi-e jobenul peticit. Viaţa îţi atârnă de nişte fire. Nu ne poţi struni.”
„Ba sunt scriitor. V-am adus la viaţă. Căpătaţi formă!”
Răpăieli de bici. Niciun efect. Mai rău, biciul mi se încurcă de frânghii şi mă zbat să scap.
„Eşti cam încâlcit, nu crezi?”
Gata. M-am înfuriat. Îmi frec fruntea de parcă ar fi lampa lui Aladdin, dar spre disperarea mea nu iese nimic din ea, nici măcar un omuleţ trist, o furnică înaripată, vreun petec de hârtie mânjită cu cerneală. Sap un orificiu, dar nu ies decât noi linii, puncte, culori, umbre. Mă agăţ de un arc de cerc cu care tai biciul, însă când să mă eliberez şi de frânghii, arcul se transformă într-un zâmbet hâd şi se topeşte dincolo de fereastră.
Şterg ce am scris până acum.. Au rămas doar literele „DE CE?”, scrise prea apăsat, cu o stângăcie ce-mi aminteşte de semnătura unui analfabet depresiv. Aştept. Jobenul mă furnică la tâmple.
Într-un târziu, mi se răspunde. „Priveşte-te şi vei înţelege.”
Mă caut prin buzunare, dar mi-au dispărut toate oglinzile. Şi deodată, mă păleşte un gând – să deschid fereastra. Cu mâini tremurânde, apuc mânerul şi pe măsură ce îl urnesc simt cum stafiile „hoardei de personaje” mi se cuibăresc înapoi în plămâni, în inimă, sub frunte. Sticla fumurie este în sfârşit dată la o parte. Apare o suprafaţă netedă ce reflectă lumina. Privesc prin ea toate lucrurile din cameră. Şi îmi dau seama. Eu nu mă reflect. Şi simt frânghiile smucindu-mă.
