În cinstea-ţi îmi plec urechea la pământ
În cinstea-ţi îmi plec urechea la pământ,
lui îmi lepăd cugetul şi setea de-nconjur,
nădăjduind că ţi le va păstra vii
în depărtările care te cheamă.
Nicio zi nu trece fără să-mi jefuiesc vindecarea.
Umbra ta mi-a devenit locţiitor de viaţă
într-atât încât o alta mi-ar vătăma ochii
aşa cum tu mi-ai vătămat ceasul.
Aplecată mi-e încă urechea de pământ,
fireşte mi-o acopăr de chipul tău
ca să nu-mi vezi strădania
de a-mi încorda veştejirea.
