Şfichi
La fiecare şfichiuire de vânt,
umbrela mea
descusută în trei colţuri
tresălta ca o trenă
sa
ca
da
tă
de sughiţuri.
Sughiţuri fleaşcă
de prea mult plâns.
Din trei colţuri
de străzi înţepate,
mă potopeau gargui,
gâlgâit, gargară, gâlgâit,
sa
ca
da
te.
Îmi hoinăresc prin ţeastă bucle de înverşunare,
dar pe ce, pe ce, pe ce?
Ploaia asta mi-a murat sufletul
cu o tencuială leproasă,
sa
ca
da
tă
de la sughiţurile înfrânate.
Vă sărut, băltoacele mele,
nu vreţi voi să înghiţiţi şi
celălalt toc de pantof,
să pot merge şi eu în rândul oamenilor,
cu spatele drept,
cu fruntea pripită,
cu surâsul cu înclinaţie
nulă, zvântată şi
ne
sa
ca
da
tă?
